Într-o frumoasă după-amiază, alături de câțiva prieteni, vrem să povestim la o cafea și la un pahar de ceva. Este trecut de ora 16.00, ne dăm seama că nu ne-am luat prânzul, nici micul dejun și decidem să luăm masa. Ne lovim de vechea problemă: unde să mergem? Fiind pe calea Traian, hotărâm să ne oprim la restaurantul Moara cu Noroc, loc în care am mai fost doar o singură dată, în urmă cu câțiva ani. Nu aveam nici cea mai mică intenţie de face un nou episod al rubricii noastre, dar la câte ni s-au întâmplat nicicum nu ne-am putut abţine.
Intrăm lihniţi de foame, cu gândul deja la mâncare. Vrem să stăm pe terasă, să profităm de soare, de aer liber. Găsim în spatele grădinii o masă. Băncile sunt aranjate aiurea iar noi preferăm să facem câteva modificări pentru a nu sta toţi în rând, aliniaţi unul lângă celălalt.
Totul bine și frumos, povestim, alungăm muștele care roiesc deasupra noastră. Facem abstracție de ele. Fumători fiind, ne aprindem o țigară, dar sesizăm că nu avem scrumieră. Nici la alte mese nu sunt. Așteptăm ospătarul, totuși nu suntem la noi acasă să ne servim singuri, să intrăm după bar și să ne servim cu scrumiere. Și stăm ... așteptăm.
La un moment dat amicul din fața mea mă atenționează că este o chelneriță la masa din spatele meu și să-i fac un semn. Am făcut, dar nu mă vede. Era prea concentrată la doamna care cerea detalii din meniu. Nu-i nimic, vine ea la noi. Brusc o vedem că se îndreaptă spre masa noastră. Trece de noi, nici măcar nu se gândeşte că am dori ceva, chiar dacă am trecut pragul localului şi ne-am aşezat la o masă. Se opreşte la altă masă. Îi întreabă pe cei de acolo dacă îi mai servește cu ceva. Auzim răspunsul ironic al unui domn: ”Ați primit Coca Cola?” Chelnerița jenată își cere scuze că a uitat să-i aducă comanda. Noi amuzați de remarca clientului, ne întrebăm cam de cât timp acesta aştepta comanda, dacă noi stăteam deja de vreo 20 de minute iar el era deja la masă. Chelnerița se întoarce către bar, suntem convinși că de data aceasta se oprește și la noi. Speranța moare ultima. Și a murit. Ne-a ignorat şi de data aceasta, de parcă am face parte din decor.
Într-un final, după ce îi servește pe cei de la masa învecinată, aproape că-i sărim în cale, facem semne disperate şi ne aduce meniurile. Îi solicităm ajutorul, vrem recomandarea ei, dar ne ridică din umeri. Nici nu vorbește, doar ridică din umeri. O întrebăm dacă tot ce este în meniu se poate prepara? Ea ridică doar din umeri. Renunțăm la întrebări și comandăm. Tuslama de burtă, ciulama de ciuperci ambele cu mămăliguţă. Amicul meu renunță la mâncare, dorind să-și comande doar un coniac. Ghinion. N-a apucat. Chelnerița a plecat. S-a mulţumit cu două comenzi de la trei persoane. Amicul strigă tare că vrea să comande. Chelneriţa se întoarce mirată. El comandă un coniac. Ea spune ”Bine” și pleacă. Parcă am fi în filmele cu proşti. Şi asta nu e totul. Povestea este cam lungă, dar la cât timp am aşteptat, la câţi nervi am mâncat, avem şi ce scrie.
Mai trece ceva vreme. Ne uitam miraţii unii la alţii. Chelneriţa aduce comanda de la bar, un coniac și (surpriză!) ... trei pahare de vin goale. Ne așează paharele în față. Am întrebat-o pentru ce sunt acestea, ne răspunde că ”pentru apă” și iarăşi dispare. Apă? Care apă? A comandat cineva apă? A greşit iarăşi comanda? Habar n-avem ce se întâmplă? Ne joacă memoria feste? N-am prea crede.
N-am apucat să cerem ceva de băut, nici scrumieră, dar, într-un final, am „furat” una de la bar.
În așteptarea mult doritelor bucate, suntem serviți cu brânză sărată (telemea), slănină tăiată bucățele și ceapă roșie. Se făcea aproape o oră de când stăteam acolo, așa că am atacat micul platou primit. Începe să ne fie sete, dar nu avem cui comanda o apă. Ajung și bucatele. Fericiți, dăm să atacăm farfuriile, dar în loc de ciulamaua de ciuperci ce credeţi că era? Ciulama de pui. Şi cum prietena mea nu mănâncă deloc carne… vă imaginaţi ce-a ieşit. Oare numai nouă ni se poate întâmpla aşa ceva? Prietena refuză comanda, chelnerița se face nevăzută cu tot cu farfurie. N-avem timp să ne comandăm o amărâtă de apă. În schimb aveam pahare goale de pe care să alungăm muştele.
Eu încerc să-mi mănânc tuslamaua. Arde! E fierbinte ... e picantă. Îmi dau lacrimile de la iuțeală. Aș fi băut o cisternă de apă, dar n-am nicio picătură şi înfulec cu viteză salata verde decorativă din farfuria mea. După vreo 15 minute, timp în care am reușit să-mi răcesc un sfert din tuslama, apare o doamnă (cică e patroana) la masa noastră și-și cere scuze pentru faptul că angajata a încurcat comanda, întrebând-o pe prietena mea dacă dorește altceva. E prea mult! Dacă nu s-a dat comanda în urmă cu 15 minute când și-a dat seama că a greșit, acum e prea târziu. Mai stăm o oră pentru o amărâtă de ciulama de ciuperci? Refuzăm să mai stăm o oră. Prin minune apuc să-i cer patroanei (noroc că a trecut pe la noi) o apă minerală (500 ml). O împărțim frățește în trei, în paharele goale de pe masă, părtașe și ele la suferința noastră.
Chelnerița reapare cu o porție de mâncare pentru prietena mea, fără să o comande. Nu era nicio ciulama de ciuperci ci doar un sote de ciuperci cu multă ceapă, multă boia (era roșie bine) și mult ulei. Semăna cu ce aveam eu în farfurie. O atenționez că-i iute. Aşa a şi fost.
Toată această aventură gastronomică a durat o oră și jumătate iar plata am făcut-o la bar, nu mai doream să stăm un minut în plus în acea locație.
Nota: o „tuzlama” – 17 lei; mămăligă – 2,5; ciuperci – 7,5; mămăligă – 2,5; 0,50 coniac Brâncoveanu – 8,5 lei; 1 apă minerală 0,5 l – 2,80 lei.
Total: 40,8 lei.
Încheiere: Şi „pentru că mâncarea bună ne face prieteni” (sloganul restaurantului), suntem convinşi că nu vom mai călca pragul localului.