Este deja un lucru bine ştiut că a lua masa la vreun restaurant sătmărean este uneori un act de adevărat curaj dar ce am păţit noi la „Hello Margot”, restaurantul de pe Calea Traian, chiar că întrece orice închipuire.
Iniţial am încercat să luăm masa la un restaurant din apropiere dar pentru că acolo era plin şi nouă ni-era foame am crezut că nu riscăm prea mult dacă luăm masa la „Hello Margot”, unul dintre cele mai vechi localuri sătmărene postrevoluţionare.
Comandăm un „babgulyas” şi la felul doi, piept de pui cu cartofi piure.
După o vreme primim ciorba cerută, care nu are nicio legătură cu adevăratul „babgulyas” pe care-l poţi gusta cum treci de Petea dar asta ca asta, până la urmă nu trebuie să fim prea mofturoşi.
La un moment dat, cel mai ghinionist dintre noi se opreşte din mestecat şi scoate dintre dinţi un fir de sârmă. După minuţioase cercetări ne dăm seama că este un fir din spălătoarele ălea de vase metalice.
Vine ospătara, o femeie în vârstă. Îi povestim tărăşenia iar dânsa ne confirmă că într-adevăr, este vorba de o sârmuliţă din spălătorul de vase, pe un ton care ar vrea să ne asigure că nu-i niciun pericol. Ce, n-aţi mai văzut un spălător de vase?
Încă poate că el a avut noroc de i s-a oprit sârmuliţa între măsele, cine ştie câte chestii de ăstea n-au alunecat celorlalţi pe gât. Dar mai bine să nici nu ne gândim la asta!Oriunde în lume la o chestie ca asta s-ar prăbuşi cel puţin tavanul localului, mai ales că şi patroana era prin preajmă, dar nicio reacţie.
În schimb, a trebuit să ascultăm o muştruluială în gura mare adresată unui băiat de către un om mai în vârstă, să fi fost tatăl? care, de la o masă vecină îl boscorodea pe june, ameninţându-l că o să-i ia cheia de la apartament, pentru că locul lui este în bucătărie. Eventual la spălat vase, adăugăm noi în gând. I-a mai zis că-i un ratat şi că nu va face nimic în viaţă, în vreme ce noi, stânjeniţi, stăteam cu ochii în farfurie.
Patroana se dezlănţuie apoi într-o îndelungă şi stridentă convorbire telefonică, nu ştim exact cu cine, deşi am auzit toată conversaţia. Noi, ce să facem, nu puteam tulbura nici scena domestică nici cea de afaceri dar pentru orice eventualitate pozăm sârmuliţa salvată - in extremis - de la o riscantă îngurgitare.
Nota de plată a fost mult mai piperată decât toate olivierele şchioape de pe mese dar ni s-a explicat că pieptul de pui a fost prea mult, aşa că mare parte din el a rămas pe masă, de fapt noi am cerut o porţie normală, dar ni s-a adus una uriaşă pe care nu am putut-o mânca. Dar de plătit trebuie să plătim, inclusiv ciorba metaliferă!
Ospătăriţa ne spune că poate să ne pună la pachet felul doi dar ne-am gândit că până şi câinele nostru merită o şansă de supravieţuire, astfel că am refuzat-o politicos.
Preţul a fost cam piperat: două ciorbe, două porţii de piept de pui, două cafele, două sucuri - 63 de lei.
Ieşim oftând, cu sentimentul că părăseşti un loc unde cu siguranţă că nu te vei mai întoarce câte zile îi mai avea!