După ce am ratat o săptămână, din seria "Unde mâncăm", la sfatul unui coleg de breaslă, am ajuns la Crama Schwab în care n-am mai fost dar nici nu vom mai încerca să pătrundem.
Totul începe cu o aventură. Păzea la cap. Cine este prea înalt, riscă să rămână fără creier. Încă de la uşă, mirosul parcă nu ne îmbia să intrăm, dar ne facem curaj (pentru cititorii fideli), mâncarea poate fi gustoasă în această locaţie. Trecem peste orice prejudecăţi. De la intrare aflăm că meniul zilei constă în supă cu tăiţei sau ciorbă a la grec cu şniţel pane cu cartofi piure. Tot e bine că putem alege între două ciorbe. E 9 lei un meniu, nu avem aşteptări prea mari, dar minima pretenţie este ca mâncarea să fie comestibilă.
În restaurant era doar o masă ocupată de un domn mai vârstă care ne-a fixat de cum am intrat. Stătea în faţa unui pahar cu o sticlă de Fanta. Atât. În rest nimeni în restaurant. Muzica, relativ prea tare, se auzea din boxele restaurantului. Ne instalăm la o masă, necurăţată în prealabil de firimituri şi pahare murdare ale foştilor clienţi. De cum ne-am aşezat ne întâmpină un chelner, trecut bine de-a doua tinereţe, care ne întreabă cu ce să ne servească. În timp ce-şi aştepta răspunsul, şterge faţa de masă cu mâna pentru a îndepărta firimiturile de pâine de masă şi ne ia din faţă paharele murdare. Parcă am fi rupţi de realitate, într-un film cu Adam`s Family.
Cerem meniul zilei, parcă altceva nu ne venea să comandăm. Alegem ciorba a la grec iar colegul meu alege supa cu tăiţei. Al doilea fel este identic cu cel anunţat pe tabla de afară: şniţel pane cu cartofi piure.
Imediat, suntem serviţi cu pâine şi tacâmuri ca în două secunde să apară şi primul fel de mâncare cerut. Ciorba a la grec este deasă, cu smântână, dar parcă fără gust, fadă. Chiar dacă conţinea toate ingredientele necesare, ceva tot lipsea din aceasta. Supa cu tăiţei în schimb era sub orice critică. Colegul nostru refuza să mănânce cu orice preţ din ea. Facem schimb de supe. Mi-am zis că-i prea de tot, şi renunţ la ciorba a la grec pentru a gusta măcar din supă. Proastă decizie. Avea dreptate. Chiar nu se poate mânca, nici măcar gusta. Stimaţi cititori, era o supă tulbure, în care s-au fiert tăiţeii. Zeama albă cu urme de grăsime sleită lipită de marginile bolului, era necondimentată, fără urmă de arome de la zarzavatul fiert alături de carne. Facem glume pe seama acesteia, o fi supă sau spălătură (bună de dat la porci). Recunosc, supa de legume din orice spital e de o mie de ori mai gustoasă decât ceea ce am putut gusta în acest restaurant. După experienţa cu supa de legume pe colegul meu nu l-a putut încânta nici ciorba a la grec pe care i-am ceda-o. Ambele au rămas neatinse.
În aşteptarea felului doi, am început să analizăm restaurantul. Mirosul este greu, feţele de masă sunt arse de ţigară, muzica mult prea tare, florile de pe mese sunt ofilite, mobilierul este învechit şi îmbâcsit de toate izurile posibile dintr-o cârciumă rău famată. Chelnerul îşi tot făcea de lucru aranjând toate mecanismele mirositoare. Poate, poate schimbă ceva din aerul restaurantului. Degeaba, suntem conştienţi că locaţia este îngrozitoare şi ne trebuie stomac pentru a îngurgita ceva aici.
Între timp mai apar doi tineri, care doresc doar felul doi de mâncare. 5 lei porţia îi anunţă ospătarul. Ospătarul ne aduce salatele (de varză) pentru ca apoi să se afişeze cu şniţelul şi piureul de cartofi. Aici nu mai avem cuvinte. Şniţelul era atât de tare încât ne trebuiau muşchi pentru a-l tăia. La modul serios, ori nu tăia deloc cuţitul, ori şniţelul nostru era îngrozitor de ţeapăn în farfurie. Cu mari eforturi gustăm ceva din el, făceam chiar întrecere care taie mai repede bucata de carne (presupunem că era de pui). Felia de carne era mult prea subţire, la fel de fadă ca supa de pui. Dar, salata de varză a fost gustoasă. Măcar atât. În timp ce noi făceam haz de necaz, în restaurant îşi făcea uneori apariţia şi bucătăreasa. O femeie zdravănă, înaltă, bine făcută care ne arunca nişte privire de genul „de comentaţi, praf vă fac!”. La asemenea priviri, parcă ne şi rămân în gât micile bucăţele de şniţel tăiate cu chiu, cu vai.
Repede cerem nota de plată. Ospătarul ne-a zis rapid cât avem de plătit. Se aşteaptă să-i dăm banii, aşa cum a procedat clientul de dinaintea noastră, însă cerem un bon fiscal. După grimasa afişată ne aduce un bon de casă. Plecăm, nu mai riscăm nimic. Nu mai vrem cafea, nu mai vrem nimic. Am uitat să spunem că am comandat la început şi-o apă minerală. Bună apa, bună salata de varză. În rest, oameni buni, nu puneţi piciorul de ţineţi la stomacul dumneavoastră.
Despre toaletă, un singur cuvânt: groaznică.
Nota de plată: 3 meniuri, o apă minerală 30 de lei.
Sloganul l-am găsit noi: Păzea!
Note nu mai dăm, că n-avem la ce!
P.S. Totuşi, vă recomandăm acest local pentru a-i duce pe acei „prieteni” pe care nu-i mai doriţi cu dumneavoastră (voi mâncaţi acasă, în prealabil). Iar pentru senzaţii tari mergeţi doar de Haloween. Nouă ne-a ajuns!
P.S.2 Nu cunoaştem intenţia colegului de breaslă care ne-a îndrumat spre acest local, dar îi plătim un meniu la Crama Schwab!