Doamnelor şi domnilor, stimaţi tovarăşi, oameni buni de la oraşe şi sate, hipertensiunea arterială este un alt factor de risc cardiovascular de prim rang. Importanţa lui este ilustrată de faptul că hipertensiunea arterială este cauză de deces în peste 50% din cazuri în SUA prin afectarea vasculară coronariană cerebrală şi renală. În 1996 în România au fost 166.958 decese din care 21% prin cardiopatie ischemică (toate formele) şi 8,33% prin hipertensiune arterială.
Clasificarea actuală propusă în SUA, în 1995 de al 5-lea Raport al Reuniunii Comitetului Naţional pentru depistarea, evaluarea şi tratamentul hipertensiunii arteriale (JNC-V) stabileşte un alt prag al „normalului”, mai jos situat, dar şi ideea că pentru a declara „hipertensiunea arterială” este suficient să fie crescută doar tensiunea arterială sistolică sau tensiunea arterială distolică. Recent Asociaţia americană de diabet a adoptat această clasificare.
Hipertensiunea arterială uşoară are ponderea cea mai mare. Prevalenţa hiper-tensiunii arteriale se corelează cu vârsta, cu nivelul de trai scăzut şi cu educaţia deficitară.
Indiferent de natura hipertensiunii arteriale, creşterea tensională fie că este esenţială sau secundară are aceleaşi consecinţe de inerţie sau agravare a leziunilor vasculare, cu urmări variate, în funcţie de organul afectat preponderent. Hipertensiunea arterială esenţială are factori de risc proprii , în general asemănători cu factorii de risc cardiovascular: antecedentele heredocolaterale hiperensive, aportul alimentar crescut de sare, diabetul zaharat, obezitatea hiperinsulinemiei, consumul crescut de alcool, fumatul, hiperuricemia, inactivitatea fizică, apneea nocturnă din timpul somnului şi policitemia.
Hipertensiunea arterială are următoarele riscuri cardiovasculare, agravarea artero-sclerozei, incidenţă crescută a cardiopatiei ischemice, apariţia hipertrofiei ventriculare stângi (cu tulburări de ritm, morţi subite, ischemice subepicardiacă şi insuficienţă cardiacă), accidente vasculare cerebrale şi periferice.
Diabetul zaharat şi scăderea toleranţei la glucoză.
Diabetul zaharat reprezintă un grup heterogen de boli, produs de factori genetici şi câştigaţi, caracterizate prin hiperglicemie cronică datorită deficitului absolut sau relativ în acţiunea şi/sau secreţia insulinei. Prevalenţa intoleranţei la glucoză la populaţia generală din România este ridicată: 4,2% diabetul zaharat, 3,7% scăderea toleranţei la glucoză şi 4,4% curba nondiagnostic.
Diabetul zaharat insulinodependent este de nouă ori mai frecvent decât diabetul zaharat insulinodependent. Se apreciază că în viitor numărul bolnavilor diabetici o să crească în întreaga lume, în anul 2000 la 159% faţă de anul 1994 iar în anul 2010 se va ajunge la 217 % faţă de acelaşi an de referinţă.
Importanţa care se acordă diabetului zaharat ca factor de risc cardiovascular reiese din aprecierea că în privinţa mortalităţii, diabetul zaharat face cât trei factori de risc la un loc acţionând asupra populaţiei nediabetice.
Studiul Framingham a arătat că rata riscului pentru cardiopatie ischemică creşte pentru diabetul zaharat faţă de populaţia nediabetică de două ori la bărbaţi şi de patru ori la femei, iar pentru arteriopatiile periferice de trei ori la bărbaţi şi de opt ori la femei. Valorile menţionate mai sus sunt mai mari dacă diabetul zaharat are o vechime mai mare dar şi atunci când tratamentul este deficitar şi nu controlează corespunzător glicemia. Cunoscuta protecţie conferită femeii care nu a ajuns la menopauză dispare la diabetice. Mortalitatea este şi ea de două – trei ori mai mare la populaţia diabetică. O treime din subiecţii cu scăderea toleranţei la glucoză evoluează spre diabet zaharat. Scăderea toleranţei la glucoză se asociază într-o proporţie semnificativă statistic cu hipertensiunea arterială, dislipidemiile şi cu obezitatea abdominală.
Vă urăm o săptămână fără crize. Orice asemănare cu realitatea poate fi adevărată. Reclamaţii ulterioare nu se primesc.
Dr. Sorin Nichita
Email: sonichita2000@yahoo.com