Doamnelor şi domnilor, stimaţi tovarăşi, oameni buni de la oraşe şi sate, este plauzibil ca unii dintre ei să reducă riscul instalării demenţei. Aproximativ 36 de milioane de persoane din întreaga lume au o formă de demenţă, cum este, de pildă, boala Alzheimer.
Dacă supravieţuirea, prevenirea sau tratamentul nu se ameliorează într-o măsură apreciabilă, numărul lor s-ar putea dubla în următorii 20 ani. În cadrul demersurilor de identificare a unor intervenţii care să întârzie sau să prevină instalarea afecţiunii s-a acordat un interes deosebit factorilor de risc vascular. Diverse studii au relevat existenţa unei asocieri între hipertensiunea la vârsta mijlocie (în special dacă este netratată) şi probabilitatea apariţiei demenţei, ceea ce creşte şansele ca antihipertensivele să ofere o formă eficientă a prevenţiei.
Mai multe studii prospective, pe cohorte arată o corelaţie între farmacoterapia antihipertensivă şi riscul mai mic de apariţie a declinului cognitiv sau a demenţei incipientă (la persoanele sub 75 de ani). Se pare că pacienţii cu boala Alzheimer trataţi cu antihipertensive au rezultate cognitive mai bune. Cu unele excepţii, asemenea studii observaţionale au evaluat doar expunerea iniţială la medicaţie şi nu au examinat durata tratamentului sau modificărilor în timp.
De asemenea, au avut o perioadă de supraveghere limitată, pe parcursul căreia s-au constatat pierderea selectivă a urmăririi şi apariţia unor factori de eroare legaţi de indicaţia terapeutică. În plus, eşecul obţinerii unei perioade de latenţă suficient de îndelungate, înainte de stabilirea diagnosticului de demenţă, când este evaluată expunerea la medicamente, poate duce la o eroare de natură protopatică. Aceasta înseamnă că manifestările timpurii, necunoscute, ale bolii, precum scăderea tensiunii sanguine, apatia sau afectarea cunoaşterii, pot reduce probabilitatea începerii tratamentului ori a continuării lui, determinând un fals efect protector.
În rândul veteranilor americani, de pildă, au fost constatate diferenţe de natură rasială şi etnică în ceea ce priveşte utilizarea antihipertensivelor, iar în cazul majorităţii subiecţilor nu a fost menţionată originea etnică.
Găsirea unei modalităţi eficiente de prevenire a demenţei are implicaţii covârşitoare asupra sănătăţii publice, dar sunt necesare eforturi mari, în continuare, pentru a verifica utilitatea antihipertensivilor, în general, şi pe cea a blocanţilor receptorilor de angiotensivă, în special.
Se estimează că, la nivel mondial, există, în prezent, 350 de milioane de persoane infectate cu virusul hepatic B, incriminat a provoca, anual, peste 500.000 de decese. Este disponibil, pe scară largă, un vaccin eficient ce protejează împotriva infecţiei, dar tratamentul are doar rareori un rol curativ. Crearea noilor formule de agenţi terapeutici antivirali a permis îmbunătăţirea considerabilă a menagamentului pacienţilor cu infecţie cronică provocată de virusul hepatic B, iar pentru cei infectaţi concomitent şi cu HIV există acum posibilitatea tratării ambelor infecţii cu ajutorul unei combinaţii simple de medicamente.
Virusul hepatic B este endemic în multe ţări din lume, în special în sud-estul şi centrul Asiei, în bazinul Amazonului şi în Africa. Transmiterea se face prin contact cu sânge sau cu alte fluide infectate. Adesea, infecţia este dobândită de la mama infectată, în momentul naşterii (transmiterea verticală), sau de la membrii infectaţi au unei familii, în copilărie (transmiterea orizontală). Când expunerea la virus are loc în copilărie probabilitatea contaminării infecţiei este foarte mare: 90%, pentru transmiterea verticală şi 8-15%, pentru cea orizontală.
Există trei categorii de beneficii ale cunoaşterii de către un individ a prezenţei în organism a virusului hepatic B.
În primul rând, are posibilitatea să împiedice progresia infecţiei către ciroză hepatică sau către carcinom hepatocelular, ceea ce, în contextul oferit de virtuţile celor mai noi agenţi terapeutici, devine un deziderat din ce în ce mai fezabil. Se estimează că aproape 700.000 de oameni mor, anual, din cauza carcinomului hepatocelular şi se presupune că 54% dintre cazuri se datorează hepatitei B. În al doilea rând, tratamentul şi alte măsuri de prevenţie pot reduce transmiterea virusului unui partener sexual, altor persoane din familie cu care intră în contact bolnavul sau copiilor nenăscuţi.
Testul screening pentru hepatita B presupune evidenţierea prezenţei în sânge a antigenului de suprafaţă al virusului (AgHBs). Hepatita cronică infecţioasă cu virus hepatitic B este definită ca persistenţa antigenului de suprafaţă pentru mai mult de şase luni.
Tratamentul pacienţilor cu hepatită virală cronică B vizează prevenirea mortalităţii şi a morbidităţii corelate cu boala. Un atare scop poate fi atins prin administrarea unor cure scurte cu interferon sau a terapiei pe termen lung cu supresoare virale cu analogi de nucleozide/nucleotide. Există unele recomandări surogat pentru finalizarea tratamentului.
Infecţia asociată HIV –virus hepatitic B
Între cele două virusuri există o corelaţie semnificativă, nu doar datorită suprapunerii riscului de transmitere, ci şi din cauza intracţiunilor clinic-importate dintre ele. Pentru pacienţii infectaţi cu ambele virusuri se poate folosi o combinaţie simplificată de agenţi terapeutici (tenofovir şi emtricitabină). Este necesar, însă, ca bolnavii care încep tratamentul pentru infecţia cu virusul hepatitic B să fie testaţi pentru infecţia cu HIV asociată, deoarece există riscul apariţiei unor mutaţi HIV rezistenţi, ce pot limita opţiunile terapeutice.
Vă urăm o săptămână fără crize. Orice asemănare cu realitatea poate fi adevărată. Reclamaţii ulterioare nu se primesc.
Dr. Sorin Nichita
Email: sonichita2000@yahoo.com