Recent am cunoscut un om care este considerat extremist şi antinaţionalist, care nu ştie să plece capul şi să asculte fără să răspundă, scârbit de toate clişeele naţionaliste din ziua de astăzi, care slăvesc doar o ţară vopsită în frumoasele culori de roşu galben şi albastru, unde oamenii încearcă de ziua naţională să uite de tot şi să se cufunde într-un eden social.
Acest om, elev fiind, a fost rugat să recite o poezie, aleasă de el, de 1 Decembrie în liceul lui. Desigur acceptul a venit imediat şi s-a prezentat într-un final cu un colaj de poezii de Aron Cotruş, poet din perioadă comunistă care a făcut închisoare pentru poeziile scrise de el.
Ce sentiment va încearcă astăzi când citiţi această poezie?
Ţării mele…
Pat mi-a fost câmpia ta,
Muntele – căpătâi
Când mă va chemă
Cu goarnele-i de foc - inima ta,
EU, cel dintâi
Ca un sălbatic voi pleca
Pe-al primejdiei cal Călare
Unde-o fi lupta mai mai mare…
Ce furci, ce scaune de foc
Ne-ar mai putea opri, de-acum pe loc?
Când tu ai vrut şi-ai îndrăznit atât,
Ce vorbe ne-ar mai putea rămâne încă
Rupte-n gât?!
Cutezanţă - viu cuţit de foc,
Iată, viaţă ca pe-un ban fără de preţ
Mi-o joc!
Drumul ce-n prăpăstii, rupt, prin ceaţă-l văd
Crunt îmi creşte foamea de izbândă şi prăpăd
O, cum aş avrea,
patria mea,
să fiu o aripă de foc din veşnicia ta!...
să mă-nalt în vazdu
numai ochi, numai duh
cu mii de priviri să pândesc
hotarul romanesc
s-oblicesc,
cine te pândeşte tâlhăreşte;
cine stă gata cu foamea de lup
să-ţi implinte, pe furiş, în trup,
miloane de cuţite şi baionete otrăvite!!!...
tu-ti laşi inima să uite, să zburde
iar capateniile-ţi scârnave, surde
îţi fură de pe trup, cu lăcomie neghioabă
podoabă după podoabă
o, patria mea, n-ai tu
nici acu:
temniti şi gloanţe şi ştreanguri destule
pentru căpeteniile-ţi strâmbe nesatule,
ce te călca-n picioare ca pe-o otreapă
şi-ncetul cu-ncetul groapă ţi-o sapă?!...
Trufaşi mişelnici satapâni!
o zi
va veni,
cu aripi sălbatice de vijelii
când crunt ni-or scăpară cazmalele-n maini
atunci
atunci…
smulşi, rupţi din munci
ieşiţi din minţi
cu pumni fierbinţi
cu-oţelul nostrum tot
zdrobi-vom celor ce-n picioare ne calcă
bot scârnav după bot
şi falcă după falcă!!!
Posturile înalte ale instituţiei au fost evident nemulţumite de ochiul liber şi critic asupra existenţei sociale curente pe care elevul le posedă aşa că l-au rugat întâi să îşi schimbe poezia ca într-un final făcând uz de putere l-au scos din acest moment de celebrare care s-a dovedit a fi complet inutil şi aproape inexistent pentru urechea elevilor. S-au săturat elevii de clişeele lor?
Elevul se întreba dacă aceste nume, că oameni nu îi poate considera din moment ce primul argument în luarea unei decizii conţine exact trei cuvinte: “Eu sunt Directorul!”, ori nu înţeleg mesajul clar asupra înaltelor puncte ale societăţii ori le este frică de alţii mai mari ca ei. Orice ar fi consideră că e jalnic că ei sunt acolo şi încă educă în stilul comunist elevii doar pentru că se simt depăşiţi şi nu vor să îşi piardă posturile obţinute pe criterii (a)politice.
Cea mai mare dorinţă a lui în momentul de faţă este ca această încordare socială în care există românul să se elibereze printr-o voinţă însumată şi să se înceapă viaţa pe un alt palier în care să fie clar dacă România este comunistă sau democrată din punct de vedere al mentalităţii.
Atunci cine rămâne a fi numit antinaţionalist?
Razvan Roman