De aproape un an de zile locuiesc la Cluj dar nu trece nicio zi fără să mă interesez de tot ce se petrece în oraşul meu natal, Satu Mare.
Nu săriţi să-mi spuneţi că Sătmarul este „locul unde nu se întâmplă nimic” pentru că asta ştiu şi, având acum o oarecare perspectivă spaţială, încerc să descifrez de ce Satu Mare, oraşul de la marginea unei ţări de margine, se încăpăţânează să se mumifice într-o tristă ipostază de întunecat provincialism.
Citind pe internet ştirile despre oraşul meu am aflat că într-o bună zi, primarul oraşului a ieşit într-o conferinţă de presă să anunţe înfiinţarea a trei noi cimitire, exact a doua zi după ce Institutul Naţional de Statistică anunţa că speranţa de viaţă, atât la femei cât şi la bărbaţi, este cea mai redusă, tocmai la Satu Mare.
Iată un tip de reacţie în care anecdoticul se împleteşte atât de delicat cu macabrul cel mai autentic.
Ştiu că primarul Ilyes este pe la Primărie de aproape două decenii, ba consilier, ba viceprimar şi de două mandate, primar.
Mă tot întreb dacă omul acesta s-a gândit vreodată să-şi lege numele de vreo realizare importantă din Sătmar, ca să spună lumea peste vreme, uite ce a făcut Ilyes pe când era primar!
Sigur, nu pot trece peste celebra „groapă” şi pasajul Coposu, una dintre cele mai oribile realizări arhitectonice, cu nişte stâlpi industriali, cu stâncile ălea artificiale pe care sunt lipite tot felul de tăbliţe de ţiplă ordinară, de parcă locul nu era destul de sinistru şi aşa.
M-am gândit că dacă tot nu se construieşte nimic în Sătmar şi nu vor apărea noi străzi care să fie botezate cu numele unui edil, ori al vreunui Stan Păpuşă de la periferia culturii, am putea boteza unul dintre cele trei cimitire cu numele de Iuliu Ilyes Gyula.
Nu cred că am putea găsi ceva mai nimerit care să ilustreze rolul pe care edilul şef sătmărean l-a avut în anii aceştia, în fruntea comunităţii sătmărene.
Şi, prinşi de febra botezului din cimitir, am putea da nume şi aleilor dintre morminte: am avea astfel Aleea Speranţelor Moarte, cu pelerinajul de rigoare la mormântul Speranţei, care a murit, ultimă, şi ea, sau cea a Regretelor că nu ne-am născut în altă parte.
Aleea centrală s-ar numi cea a Promisiunilor electorale născute gata moarte, străjuită de amoraşi de criptă, simbol al unei iubiri electorale, niciodată transformată în fapte.
Ar fi un cimitir foarte frumos care ar sintetiza trăirile acestor ani ai deşertăciunii şi zădărniciei vieţii noastre.
Şi cine ştie, într-o zi, asemeni veselului cimitir de la Săpânţa, am putea transforma Sătmarul într-un alt reper al turismului funerar de divertisment şi relaxare.
Vorbesc cu colegii mei sătmăreni de facultate. În planurile lor de viaţă, Satu Mare intră la capitolul „soluţie de avarie”, atunci când nu-ţi mai rămâne nicio altă variantă existenţială.
Cam asta e treaba cu Satu Mare! De ce trebuie să moară un oraş care nu a apucat să se nască niciodată cu adevărat?
Înecat în mediocritatea unor conducători, fără urmă de fantezie edilitară, poate că nici nu va mai trebui să inaugurăm cimitirul ăla, domnule primar, pentru că încet – încet, oraşul nostru va deveni un fel de mormânt faraonic care - în loc de piramidă - are deja hidosul complex arhitectonic din Centrul Nou, mai mohorât chiar decât un cimitir într-o după amiază de duminică ploioasă.
Robert LASZLO
P.S. Totuşi, îmi doresc, încă îmi doresc, ca locul naşterii mele, Satu Mare, să nu rămână în biografia mea doar locul unui hazard existenţial, un loc pe care să-l vizitez doar în fugă, încercând să-mi inventez nostalgii obligatorii...