Privesc amuzat de multă vreme tendinţele astea catastrofal-comunistoide de bagare în gură a pumnului. Libertatea presei este condiţie esenţială în calificarea oricărui stat de drept ca democraţie funcţională. Pe hărţile Freedom House poţi vedea trei culori. Verde pentru ţările în care presa este liberă, marile democraţii occidentale apar pe acolo alături de ţări de care am fi poate miraţi să ştim că există cum ar fi Mali, Costa Rica dar şi Papua-Noua Guinee. Deci se poate şi în zone pe care mulţi le cred populate cu nişte omuleţi sălbatici care abia au aflat de existenţa scrierii. Albastru este culoarea care defineşte ţările „not free”, cu presă complet subordonată iar pe listă stau la loc de frunte Rusia şi China, lângă Venezuela, majoritatea ţărilor islamice şi multe africane.
Însă de departe cea mai interesantă culoare din aceste hărţi este galbenul. Ea defineşte ţările cu o libertate parţială a presei. America Latină (cu excepţia de mai sus la care se pot adăuga Chile şi Uruguay), India, Indonezia şi Ucraina se află pe această listă alături de Italia. Ciudat şi totuşi de înţeles; o democraţie europeană consolidată dar al cărei prim-ministru deţine majoritatea televiziunilor, e vorba de Berlusconi, ceea ce probabil pune pe gânduri raportorii Freedom House când se pune problema de a colora ţara.
Galbeni suntem şi noi românii. Argumentele aduse de organizaţia internaţională sunt ameninţările cu moartea primite de jurnalişti, controlul asupra televiziunii de stat, influenţa economicului şi a politicului asupra trusturilor. Pe bune? Adaug în trecere modul grobian cum sunt calificaţi jurnaliştii de către politicieni („ţigancă împuţită”: citat exclusiv prezidenţial, slugi ai mogulilor, tonomate cu euro şi lista este evident extrem de deschisă) şi nu pot să nu remarc iniţiativa recentă a domnului senator Ioan Ghişe prin care toţi membrii breslei să fie obligaţi să se prezinte la controale psihologice. Chiar că îţi vine să îngălbeneşti!
Pentru cine nu ştie, năstruşnicul parlamentar liberal (parcă se potrivea mai degrabă la vadimişti şi se va vedea de ce) este acelaşi care în urmă cu ceva timp se alătura faimosului Funar în aberaţia aceea de proiect de lege care urma să oblige televiziunile să difuzeze în procente egale ştiri pozitive şi negative. Să luăm spre exemplu următoarea informaţie: guvernul a decis tăierea cu 25% a salariilor tuturor bugetarilor. Negativ pentru ei, nu? Pozitiv pentru bugetul de stat, nu? Cine hotărăşte? Valoarea unei ştiri depinde şi de perspectiva din care o citeşti, e un truism. Dar ce mai este domnul Ghişe în afară de fost primar al Braşovului. Un fost informator al Securităţii. Şi atunci mă întreb, ce verticalitate morală îl recomandă să dea lecţii jurnaliştilor deranjanţi?Şi aşa cu un pic de mirare mă întreb din nou, ce caută acest tip la liberalii ce au concediat-o mai acu ceva timp pe Mona Muscă doar pentru că era suspectă de a fi făcut poliţie politică?! Partidul al cărui lider se lăuda cu securiştii din umbră se numeşte România Mare.
Cu asemenea idei de limitare a jurnaliştilor nu m-aş mira ca în curând să fim definiţi ca o ţară cu presa complet aservită. Deja spectacolul războiului mogulo-prezidenţial este telenovela zilnică şi poate acolo ar trebui mers de mânuţă cu psihologul. Iniţiativa aceasta ne poate învăţa o lecţie simplă, lupta cu presa nu este un privilegiu al puterii. Când asemenea idei se nasc în rândurile opoziţiei, cea care cel puţin teoretic ar trebui să apere cetăţeanul, inclusiv ziaristul, de abuzurile puterii, înţelegi mai uşor acea solidaritate transpartinică despre care se vorbeşte şi care a permis crearea acestor favoriţi ai averilor făcute pe seama banului public indiferent de culoarea politică.
P.S.: Mi-a parvenit „pe surse” o povestioară destul de amuzantă. Se spune că la un anumit colegiu naţional, o anumită profesoară-divă le-a cerut elevilor săi de la gimnaziu să deseneze un ou (după alţii chiar să vină cu un ou real) pe care să îl poarte cu ei pe holurile liceului, să îi vorbească, să doarmă cu el. Totul pentru a se responsabiliza! Având în vedere că materia predată de respectiva doamnă este chiar minunata limbă română, cred că era mai responsabil să le ceară să citească ceva în timpul dedicat prietenului imaginar-ou. Rămâneau cu mai multe în cap, aşa probabil s-au ales cu hohotele de râs şi batjocura elevilor din ciclul liceal. Poate părea fără legătură dar mă întreb, unde este mai mare nevoie de controale psihologice?
Glad Berindei