Comandantul Aeroclubului României George Rotaru s-a aflat în acest weekend la Satu Mare. L-aţi putut vedea pilotând avioane la mitingul aviatic, el fiind liderul formaţiei Şoimii României. Când pilotează un Extra 300 îi este foarte greu să meargă în linie dreaptă, face aproape tot timpul acrobaţii. Este un pasionat al acestei meserii, fiind un profesionist. George Rotaru ne-a acordat un interviu.
R: Ce înseamnă pentru dvs. mitingul de la Satu Mare, este deja la a treia ediţie şi devine încet, încet o „tradiţie”?
G.R: Da, devine o tradiţie, avem o relaţie foarte bună cu Consiliul Judeţean Satu Mare care sprijină „reînvierea” aeroclubului Satu Mare, un aeroclub unde nu s-a zburat de foarte mult timp pentru că nu am avut o pistă, decât pista de beton a aeroportului. Acum Consiliul Judeţean, în special prin d-l Ştef Adrian care este inima acestui eveniment, motorul care a organizat în fiecare an acest eveniment aeronautic, a reuşit din fondurile Consiliului să realizeze o pistă înierbată de 700 de metri necesară pentru activitatea de planorism ce se va deschide în luna aprilie sau mai 2010. Mai pe înţelesul tuturor, după data de 15 ianuarie tinerii din Satu Mare care au între 16 şi 22 de ani se pot înscrie la cursurile de planorism gratuite.
Procedura este următoarea: te înscrii la clubul de planorism sau paraşutism, faci o vizită medicală la o policlinică, trebuie să fii sănătos fizic, nu trebuie să ai nu ştiu ce aptitudini deosebite. Trebuie să-ţi placă, să înţelegi cum zboară paraşuta sau planorul, ce înseamnă meteorologie, sunt cunoştinţe de bază predate la nivelul de 16 ani. Cursurile se desfăşoară în week-end pentru a nu afecta pregătirea şcolară. În luna aprilie se dă un examen, locurile vor fi limitate pentru că sunt bugetate de la stat, nu pot să spun încă numărul de locuri.
R: Cei care fac aceste cursuri vor fi amatori?
G.R: Da, sunt tineri care de obicei nu au cunoştinţe despre aviaţie. Vin din curiozitate. Sunt tineri care fac o pasiune din asta, fac aeromodelism, nu există un standard. Şi eu am început ca amator, la 16 ani şi am devenit profesionist. Ca să devii profesionist înseamnă să ai instructor un pilot cu un anumit tip de licenţă. Nu înseamnă că pentru a zbura cu un avion trebuie să devii profesionist. Există profesionişti în paraşutism, în planorism, în acrobaţie aeriană. Nu e foarte bine cunoscută latura asta a aviaţiei. Aeroclubul României este singura instituţie din România care se ocupă de aviaţie sportivă.
Din aceşti tineri facem o selecţie, acesta este scopul nostru, nu să se plimbe tinerii pe cer şi să vadă ce înseamnă zborul. Scopul e să descoperim talente în cele patru discipline. De la anul şi cu balonul cu aer cald vom încerca să formăm tineri. Rezultate se obţin, dar foarte greu. Anul acesta am avut un campion mondial la juniori în paraşutism. Este una din cele mai bune realizări ale aviaţiei civile din România, de-a lungul istoriei. Este un băiat de 22 de ani din Braşov, Nicolau Ramiro. Mai avem un băiat bun din Satu Mare, Sima Lucian, de 22 de ani, şi a ieşit destul de bine, între primii zece.
Tot timpul facem selecţii. La un moment dat copiii sunt înlăturaţi de la zbor dacă nu corespund misiunii care se desfăşoară sau dacă nu sunt serioşi, nu asimilează.
R: Cât costă pentru cei care au trecut de 22 de ani?
G.R: Până în 1.000 de euro pentru paraşutism, pentru planor până în 1500 de euro. La avion e mai scump, de la 4.000 de euro în sus.
R: Ideea e că poţi să începi de aici şi poţi să ajungi departe?
G.R: Da, eşti promovat. E neplăcut că nu se câştigă bani din asta. Este ca în orice sport din România în afară de fotbal, nu câştigi bani.
R: Nu câştigă ei, dar nici cei de la club?
G.R: Angajaţii sunt plătiţi ca orice bugetari. N-aş vrea să intru prea mult în asta, că nu-i o latură foarte plăcută.
.jpg)
R: Nici noua grilă de salarizare nu avantajează aviatorii?
G.R: Sub nicio formă. Suntem cei mai prost plătiţi, din aviaţie.
R: Care sunt riscurile meseriei? Acum doi ani a fost la Satu Mare un coleg de-al dvs. care nu mai e printre noi?
G.R: Anul trecut colegul meu, cel mai bun prieten, Mihai Dobre, care a venit aici în 2008, a decedat în accident. Nu ştim cauzele încă, ancheta este în desfăşurare, nu ne amestecăm în ea. Ministerul Transporturilor se ocupă. Există riscuri ca în orice meserie, nu pot să spun că este o meserie mai periculoasă decât alta. Dacă eşti serios şi respecţi ce ai învăţat la pregătire şi nu te pierzi într-o situaţie specială scapi.
R: Să înţelegem că mai sunt „cazuri speciale”?
G.R: Se numesc cazuri speciale, da. Se poate opri motorul, se poate bloca o comandă, poate lua foc motorul. Sunt tot felul de cazuri care pot apărea, pentru care eşti pregătit în timpul cursului de formare ca pilot.
R: Aţi trecut prin aşa ceva?
G.R: Da. Toţi piloţii care fac o meserie din asta trec prin aşa ceva. Se mai întâmplă să ţi se oprească motorul, să ţi se blocheze o comandă. Mai urât este când greşeşte pilotul. Peste 50% din situaţiile cu accidente aeronautice se întâmplă în ziua de azi din cauza factorului uman, a erorii de pilotaj, pentru că tehnica a evoluat foarte mult.
R: Peste riscuri, rămâne satisfacţia profesională? Ştii cum te ridici, dar nu se ştie dacă mai aterizezi.
G.R: Nu. Nu se gândeşte nimeni la asta când decolează. Dacă faci o meserie din asta devine ca şi urcatul în maşină, ceva normal. Şi mie mi s-a părut deosebit prima dată când am zburat, şi mi-am revenit după trei ani. Fiecare zbor îl savuram. Devine obişnuinţă şi nu mai ai timp să te gândeşti cât de frumos e zborul. Te gândeşti când eşti jos. Acolo sus eşti preocupat să-ţi faci cât mai corect evoluţia, misiunea. Dacă stai să te gândeşti cât e de periculos e zborul, o să-ţi afecteze reacţia în aeronavă, gândirea şi poate duce la o catastrofă. Frica te poate bloca.
R: Vedem în presă, cum se prăbuşeşte un avion toată lumea scrie. Dar e demonstrat că avionul e cel mai sigur mijloc de transport.
G.R: Din păcate în România presa scoate foarte mult în faţă un accident aviatic. În Germania sunt 10.000 de planoare, în România 100. În Germania sunt 5.000 de avioane ultrauşoare, în România vreo 400. La noi când se întâmplă ceva este ieşit din comun. La ei, sunt mii, se întâmplă zilnic ceva, îşi rupe unul o roată sau se îndoaie ceva, şi presa s-a săturat. Nu mai e nicio noutate.
R: O persoană care urmează cursurile aeroclubului şi devine paraşutist, de exemplu, are şanse să se angajeze la vreo instituţie, să zicem undeva la Ministerul Apărării?
G.R: Nu. Trebuie să urmeze o altă şcoală. În comunism tinerii erau selectaţi de la aeroclub, în ziua de azi nu. S-au format şcoli care se ocupă de parte militară. Nu există o coeziune între aceste instituţii, e ca-n România, fiecare cu problema lui. Dacă s-ar face ca în alte ţări, să selectezi din oamenii care au trecut printr-o formă de zbor, deja ar fi mai eficientă şi pregătirea lor. Aici nu se face,noi suntem individualişti în România.
Sunt foarte mulţi tineri care vin la noi, încep pregătirea şi pe urmă se duc la alte şcoli. Aeroclubul e ca un fel de Abecedar. Peste 50% din cei ce merg la şcoli au trecut pe la noi.
R: Cum e cu avioanele particulare? În ultima vreme tot mai mulţi oameni de afaceri au aparatul lor.
G.R: Majoritatea sunt avioane ultrauşoare, până în 550 kg, cu două locuri, motor cu elice de maxim 199 cai putere. Avantajele sunt că funcţionează cu combustibil auto, pot folosi terenuri neomologate, adică terenuri de 500 m, drept. Sunt nişte reguli, dar e foarte simplu.
R: Cât costă un astfel de aparat?
G.R: Nou, de la 50.000 de euro în sus. Pe urmă intervine ambiţia fiecăruia şi posibilitatea financiară, poate ajunge până la 150.000 de euro. Aeroclubul României este autoritatea aeronautică în domeniul avioanelor ultrauşoare. De la noi îşi iau licenţa piloţii, tot de la noi îşi iau navigabilitatea pentru avioane. Avem în România 300 de avioane ultrauşoare şi 150 de motodeltaplanoare. În prezent, criza a afectat acest domeniu.
R: Cât costă întreţinerea?
G.R: Depinde. Îţi poţi lua un avion mic care merge cu 200 km/h, consumă 17l/h. Se schimbă uleiul şi bujiile. E cam ca la o maşină de generaţie nouă, care trebuie să meargă din când în când la un service.
R: În Satu Mare câte avioane sunt?
G.R: Satu Mare este un teren virgin. Este un avion ultrauşor şi un avion normal de 4 locuri. Dar cu această pistă ierbată sperăm să se înmulţească. La început vor apărea alte avioane în tranzit. Sunt multe în judeţele învecinate.
R: Procedura de obţinere a licenţei este greoaie?
G.R: Nu. Durează de timpul fiecăruia şi de capacitatea de a învăţa să zboare.
R: Care e viaţa de familie unui pilot?
G.R: A vorbi de viaţa de familie a unui pilot de la Aeroclubul României, este foarte dificil, pentru că tot timpul ai câte ceva de făcut. Noi am rămas foarte puţini şi nu avem voie să facem angajări. A fost şi perioada „promoţiei”, de a ieşi la pensie. E complicat, dacă vrei să faci cu adevărat performanţă îţi strici multe weekenduri cu mitinguri, cantonamente. Suntem 100 de piloţi şi paraşutişti, necesarul ar fi de 150.
R: Cum e cu dotările, din câte ştim aeronavele nu sunt foarte noi?
G.R: Suntem cei mai „vechi dotaţi”. Toate aeronavele au certificat de navigabilitate, au dreptul să zboare, sunt foarte sigure, doar că nu mai suntem în pas cu moda, nu mai avem ce este actual. În ultimii 20 de ani aviaţia a prins un ritm alert. Apar în fiecare zi aeronave cu noi tehnologi. Stăm destul de bine la partea de paraşutism. Avem un avion modern acest Extra 330 SC, adus în locul avionului lui Mihai Dobre.
.jpg)