Se spune că în timpul unei percheziţii la casa termopanică a lui Adi Năstase din Zambaccian, cineva a zărit în pivniţă tabloul mătuşii Tamara îmbrăcată într-un capot violet.
Despre Krikor Zambaccian se ştie că a fost poate cel mai mare colecţionar român - român, vorba vine, că doar era armean, get – beget – care şi-a „donat” statului român toate lucrările de artă numai să scape de urgia comuniştilor.
Adrian Năstase este un tip sensibil care, cine ştie, o fi vrut să reînvie spiritul colecţionar al celui care poartă numele străzii cu pricina.
Fostul şef al pesedeilor este nedumerit cum de s-a găsit DNA să-i pună sechestru pe casă tocmai acum, când şi-a anunţat intenţia de a candida la preşedinţia PSD. Omul este ferm convins că sechestrul i s-a pus pentru Dosarul Flota!
Lăsând gluma la o parte, nu putem să nu observăm că, în continuare, instituţiile statului se află într-o obedientă derivă faţă de lege, faţă de cel mai elementar principiu democratic.
Când trei din patru candidaţi la şefia celui mai puternic partid din Opoziţie sunt cercetaţi pe varii motive, este greu de crezut că totul nu-i decât rodul întâmplării.
Este cât se poate de limpede că PSD a devenit „duşmanul poporului”, fiind acuzat de toate relele posibile. Loviturile care vin nu sunt altceva decât efectul de bumerang, cu dobânda la zi, a acţiunilor PSD împotriva PD de acum câţiva ani, când, chiar Adrian Năstase şi-a exprimat public intenţia de a pulveriza partidul lui Traian Băsescu. Numai că vorba aia, tot ce nu te omoară te face mai puternic. Şi dacă Năstase nu a reuşit să fie groparul PD, iată că la ruleta rusească a politicii toxice de tip dâmboviţean, a venit rândul ca vânătorul să ajungă vânat.
Observăm că şi de data aceasta, istoria se repetă până-n detaliu: Băsescu seamănă tot mai mult cu regele Carol al II lea, iar Elena Lupescu nu-i decât o palidă replică la vivacea Elenă de la Turism.
Aidoma monarhului pomenit, nici Băsescu nu urmăreşte altceva decât să fărâmiţeze partidele politice, să le discrediteze mereu pentru a conduce – într-un final - ţara asta de unul singur. Dacă împrejurările istorice de acum nu permit instaurarea unei dictaturi regale, totuşi, există multe alte posibilităţi de subordonare a întregii puteri politice.
Un imbecil care făcea pe filosoful spunea că speranţa moare ultima. Clişeul acesta a fost contrazis de multă vreme în România. Poate în dimineaţa zilei de 15 iunie 1990, când Mineriada a învins la oraşe şi sate.
Oamenii ţării acesteia sunt atât de săraci încât nu au nici măcar speranţă.
Cât despre capotul violet al mătuşii Tamara, acesta poate că nici nu există. Există în schimb, pânza fantomatică a unei corăbii în care tot timpul suflă vânturi potrivnice.
Dar poate că şi nea Traian, atât de redutabil în lupta cu adversarii de afară, va căpăta o lovitură taman din ograda proprie iar şandramaua portocalie să nu fie nici ea, chiar ignifugă la flacăra violetă!