Recent încheiatul congres al PSD a pus capăt vocaţiei suicidare pe care acest partid părea s-o urmeze de atâta amar de vreme.
Alegerea lui Victor Ponta în fruntea partidului este fără îndoială salutară pentru o formaţiune politică scufundată într-un marasm structural extrem de periculos.
Conclavul pesedist de la Romexpo a fost înainte de toate, un imens carnaval. Am putut admira bufoneriile lui Vanghelie, Pandele şi Mazăre, panseurile bătrânului edecar Iliescu, grimasele de tip August Prostul ale lui Mircea Geoană iar bomboana de pe coliva fostului candidat la preşedinţie au pus-o vrăjitoarele venite ca să presteze voluntar „un mic ritual” împotriva flăcării violete care îşi bagă satanic coada în indigesta ciorbă a social democraţiei de tip dâmboviţean.
Într-un magnanin gest de reconciliere, „bătrânelul de 80 de ani” după cum însuşi se alintă Ion Iliescu, şi-a iertat toţi duşmanii, acum nu ştim dacă şi istoria îl va ierta pe el. Rămâne de văzut. Peste alte două decenii de extensie temporală brucaniană.
Cea mai ciudată mişcare a făcut-o candidatul prezidenţial Cristian Diaconescu, un ins care pare a ascunde secrete terifiante, scoase acum, la ceas de mare vânzoleală intestină şi fluturate sub nasul său cu o fină aromă de şantaj sexual.
Cu piesa bulevardieră de sâmbăta trecută e cât se poate de clar că stagiunea politică a lui Mircea Geoană s-a încheiat. Este greu de crezut că fostul lider PSD va mai reuşi să se smulgă din mlaştina frustrantă a ratărilor pe linie.
Toţi ţuţării care-i menajau şi-i badijonau orgoliul contorsionat de atâtea vicisitudini electorale, vor dispărea ca prin farmec, căutând să se pună degrabă în slujba noului stăpân. Dacă acesta va cădea în plasa lor, atunci se poate uita de pe acum la decăderea lui Geoană ca într-o oglindă fidelă.
Totuşi, Victor Ponta este făcut dintr-o altă plămadă. Măcar amănuntul că la Revoluţie nu avea decât 17 ani îl scuteşte de suspiciunile unui trecut încorsetat în rigorile mentalităţii comunistoide ori de cele legate de întortocheate servituţi pe linia serviciilor.
PSD are acum şansa, pentru prima dată în întreaga lui istorie, să se primenească organic şi structural. Un om nou, foarte tânăr după canoanele de vârstă din politica românească, poate că va avea puterea să facă un salt de la ideile octogenarului Iliescu, la o concepţie superioară, de tip european despre o stângă pragmatică, racordată la marile curente de gândire social democrată occidentale.
Acum, PSD are şansa istorică de a face un pas înainte. Cuvântul „modernizare” poate intra acum nestingherit în discursurile care vor urma.
Şi parafrazându-l pe Mihail Kogălniceanu voi spune că „la om nou, vremuri noi!”