Eveniment editorial
Venită după mulţi ani de la volumul de debut („Dinspre ieri spre nicăieri”- editura Dacia, 1994) cartea „Dulceţuri din fructe târzii de pădure” (editura Brumar, 2010) a lui George Achim este rodul unor îndelungi combustii sublimate într-o lirică plină de efluvii şi imagini atent căutate.
Volumul are două părţi aparent despărţite, dar subtile inserţii leagă cu fire nevăzute marginile unei lumi polimorfe care ni se dezvăluie exfoliant după o mecanică internă care doar în aparenţă pare a fi lăsată la mâna rece a hazardului.
Avem în prima parte o subtilă transgresiune a tensiunii erotice înspre simţurile „adiacente”: miresme, gusturi, arome, efluvii, esenţe. Iubirea progresează dinspre fizic spre metafizic, iar mecanismele seducţiei, îndelung elaborate, sunt decantate în retorte fine, unde esenţele primare sunt tulburate provocator de miresmele paradoxurilor greu accesibile.
Al doilea ciclu, „Marmaţia”, cuprinde douăzeci şi patru de poeme, toate titlurile sunt numele unor personaje, în afară de prima, care poartă numele ciclului, unde poetul trasează exact dimensiunile unei „provincii imperiale” dincolo de orice reper geografic sau istoric. Locuitorii acestei lumi sunt fără osebire „vii sau sunt umbre”. Iar prin sublimare „au căpătat blazon nobil”.
Marmaţia este o provincie spirituală ai cărei locuitori suprapun secvenţele temporale şi spaţiale cu un meşteşug numai de ei ştiut. Întâlnirile poetului - într-un spaţiu dogorât de simboluri - sunt toate iniţiatice, mesajele au un parfum criptic: „mai ai mult până să poţi pătrunde în lucruri”, „pe semne încă n-a venit vremea” sau „ când va fi de ajuns, îţi dau eu de ştire./ Dar până atunci, pasă repejor înapoi!” (Ioan). Simbolurile unei mitologii ancestrale răsar ca nişte lumini orbitoare pe cerul negru al îndoielilor şi al amânărilor. Baba Ilca este un amestec între Ariadna şi Penelopa. Bătrâna matusalemică spune: „vremea mea a zburat undeva sus”.
Poemele sunt prinse într-un melanj de simboluri şi mituri eterne revărsate într-un spaţiu fără contururi geografice clare. Poemele au o muzicalitate aidoma scandărilor latine, iar poetul are ştiinţa şi conştiinţa unei lumi cu rosturi grele.
Faţă de „La lilieci” de Marin Sorescu care este o incursiune parodică în universul natal din Oltenia, cartea de faţă este una masivă, ca o lucrare de orfevrărie, ca o unealtă temeinic făcută, aşa cum ştiau să făurească doar marii meşteri din Marmaţia. Aici avem un spaţiu transcendental, cu arome lingvistice arhaice nord - transilvane, riguros, precis şi solemn chiar şi în registrul ludic.
„Dulceţuri din fructe târzii de pădure” este o carte remarcabilă şi George Achim a dovedit că este un poet cu uluitoare resurse lirice, reuşind să împletească eleganţa şi rafinamentul cu vrejurile viguroase ale lumii sale natale, iar iluzoria Marmaţie devine astfel un reper solid al unei geografii spirituale despre care poetul n-a avut cutezanţa ori îngăduinţa să spună chiar totul.
Fără îndoială cartea aceasta reprezintă un eveniment editorial şi poezia noastră va fi obligată să ţină seamă de liniile de forţă pe care lirica lui George Achim le trasează într-un spaţiu ideatic de o înviorătoare iconoclastie.